Criza actuală: creștini uciși în Nigeria
Paul Bock, 2025
Nigeria se confruntă cu o campanie brutală de violență împotriva creștinilor, o atrocitate care necesită recunoaștere și responsabilitate urgente. Deși această catastrofă umanitară a curmat zeci de mii de vieți, a dus la răpirea a mii de clerici și la strămutarea unor comunități întregi, criza rămâne, în mod tragic, insuficient recunoscută la nivel global. Eufemisme precum „conflicte între fermieri și păstori” ascund adesea ceea ce grupurile de advocacy caracterizează drept violență organizată, motivată ideologic, din partea actorilor jihadiști și milițieni. Spunerea adevărului este primul act esențial al justiției, amintind angajamentele solemne ale Convenției privind genocidul (1948) și ale Cartei africane a drepturilor omului și popoarelor (1981).
Amploarea violenței împotriva comunităților creștine din Nigeria – în special în Centura de Mijloc – este adesea descrisă ca un „genocid tăcut”. Statisticile prezintă o imagine devastatoare a persecuției continue.
Din anul 2000, se estimează că numărul creștinilor uciși în Nigeria se ridică la aproximativ 62.000. Organizații precum Societatea Internațională pentru Libertăți Civile și Statul de Drept (Intersociety) raportează că, între 2009 și aprilie 2023, au fost înregistrate 52.250 de decese ale creștinilor, însoțite de distrugerea a peste 18.000 de biserici și 2.200 de școli creștine. Ritmul violențelor rămâne neîncetat; grupurile de advocacy raportează că numai în 2024, 3.100 de creștini au fost uciși și 2.830 răpiți, ceea ce reprezintă cele mai mari cifre la nivel global. Violența este adesea brutală, printre incidentele recente notabile numărându-se atacurile coordonate din Crăciunul anului 2023 asupra a 17 sate din statul Plateau, care au provocat aproximativ 200 de morți și peste 500 de răniți, și atacurile din statul Benue din 2025, în care au fost uciși 218 de săteni creștini. Autorii acestor ucideri în masă, răpiri și strămutări forțate sunt identificați în principal ca organizații teroriste precum Boko Haram și Provincia Statului Islamic din Africa de Vest (ISWAP), alături de milițiile Fulani puternic înarmate.
În ciuda amplorii sale, această criză îngrozitoare rămâne insuficient recunoscută la nivel global, în parte deoarece cadrele simbolice necesare și voința politică care mobilizează atenția pentru alte atrocități nu s-au concentrat încă asupra Nigeriei. Acest punct mort este confirmat de evaluări externe: Genocide Watch clasifică criza din Nigeria la cele mai înalte stadii ale genocidului, și anume „Exterminare” și „Negare”; mărturiile Congresului SUA au etichetat anterior Nigeria drept „cea mai mortală țară din lume pentru creștini”, iar Open Doors World Watch List 2025 raportează Nigeria ca fiind țara cu cel mai mare număr de creștini uciși și răpiți în anul precedent.
Criza rămâne în mare parte invizibilă, deoarece Nigeria nu este adesea un punct central al politicii externe occidentale, așa cum sunt regiunile legate direct de comemorarea Holocaustului, Ucraina sau conflictul din Orientul Mijlociu. În plus, violența este adesea complicată de intersecția sa cu disputele teritoriale, terorismul și tensiunile etnice, ceea ce face ca narațiunea să fie mai puțin coerentă pentru intervenția politică internațională. Eșecurile frecvente ale guvernului nigerian de a răspunde rapid la atacuri și recunoașterea publică discretă a acestora favorizează adesea un sentiment de neglijare oficială.
În fața acestei imense suferințe, răspunsurile oficiale ale Vaticanului, care au cuprins mai mulți pontifi, par adesea disproporționat de blânde în comparație cu amploarea atrocităților.
Răspunsurile papale sunt publice, adesea transmise prin canale oficiale și formulate cu prudență diplomatică: Papa Benedict al XVI-lea (2012) a cerut încetarea imediată a „atacurilor teroriste” împotriva creștinilor din Nigeria, apelând la pace și la evitarea represaliilor, iar Papa Francisc a abordat în mod constant atacuri specifice: după masacrul de la biserica din Owo (2022), a emis o telegramă prin care asigura apropierea spirituală; în 2023, el a cerut direct credincioșilor să se roage pentru părintele Isaac Achi, un preot ucis în Nigeria; iar în apeluri mai largi (cum ar fi Angelus), el și-a exprimat îngrijorarea față de escaladarea violenței, apelând la armonie socială și justiție.
Aceste declarații sunt expresii clare ale solidarității pastorale, centrate pe rugăciune, condoleanțe și apeluri la pace, ceea ce este în concordanță cu tradiția diplomatică a Sfântului Scaun.
Cu toate acestea, pentru mulți credincioși – și pentru grupurile de advocacy globale – aceste răspunsuri par timide și inadecvate în comparație cu gravitatea violenței.
Când Papa dedică un timp semnificativ în spațiul public unor probleme precum schimbările climatice, migrația sau inegalitatea globală, în timp ce persecuția credincioșilor este abordată doar prin condoleanțe formale și scurte, acest lucru semnalează priorități greșite pentru mulți credincioși.
Tradiția diplomatică prudentă a Vaticanului evită să numească făptașii specifici sau să utilizeze etichete cu încărcătură politică, precum „genocid”. Această politică are la bază teama că o denunțare dură ar putea risca represalii împotriva clerului local și a credincioșilor care trăiesc ca minorități în statele cu majoritate musulmană.
Eșecul perceput de a utiliza eforturi diplomatice mai puternice de lobby la ONU, UE și Uniunea Africană – sau de a lansa o campanie publică susținută care să numească în mod explicit cauza conflictului – alimentează percepția că Biserica și-a pierdut curajul profetic. Pentru credincioșii din regiunile persecutate, a auzi doar „ne rugăm pentru voi” în timp ce cadavrele se adună creează un profund sentiment de abandon și subminează autoritatea morală a Vaticanului.
Această reticență de a adapta tonul condamnării la amploarea violenței contribuie la sentimentul că Biserica este percepută ca fiind timidă în fața persecuției directe și sângeroase a propriului turmă. Acest eșec de a numi răul și de a mobiliza indignarea morală împotriva violenței – în special pledând împotriva extremismului islamist ca cauză, nu într-un spirit de război, ci de adevăr – este un factor care contribuie la sentimentul că autoritatea morală a Bisericii este, în ochii multora, în declin.
Este dificil să nu ne amintim avertismentul pastorului luteran german Martin Niemöller (1892-1984), care a fost arestat și închis de naziști în 1937:
„Când naziștii au venit după comuniști,
am tăcut; nu eram comunist.
Când au venit după sindicaliști, am tăcut;
nu eram sindicalist.
Când i-au închis pe social-democrați, am tăcut;
nu eram social-democrat.
Când i-au închis pe evrei, am tăcut;
nu eram evreu.
Când au venit după mine, nu mai era nimeni care să protesteze.”
0 Comments